Criza din Caraibe a fost un semnal pentru liderii mondiali de a suspenda armele nucleare, de a veni la masa negocierilor și de a menține pacea. Un an mai târziu a fost semnat primul acord între Washington și
Moscova – „Tratatul de interzicere a testelor nucleare”. Acesta a fost urmat în 1968 de „Tratatul de neproliferare a armelor nucleare” și, ulterior, de SALT I și SALT II. În contextul primului tratat a fost propus programul Vela – un sistem de detectare a detonărilor nucleare.În principiu, acest sistem era destinat să controleze acordurile stabilite și a fost pus în practică în două etape. Durata de viață a acestor sisteme a fost estimată inițial la câteva luni, iar mai târziu la aproximativ șapte ani, dar în realitate au fost utilizate pentru o perioadă mult mai lungă.
În ciuda acestui fapt, sistemele au funcționat impecabil, detectând corect până la 41 de teste atmosferice, fiecare dintre acestea fiind confirmat suplimentar de alte mijloace și surse științifice.
Prima controversă a apărut după miezul nopții, în data de 22 septembrie 1979, când satelitul Vela OPS 6911 (pus în funcțiune în mai 1969) a detectat o lumină orbitoare, care a fost subiectul unei dezbateri enorme și care părea o problemă politică și, mai ales, militară majoră.
Și totuși, ce a recepționat satelitul Vela 6911?
Continuarea pe Știripesurse.ro