Jurnal de război și șapte povești afgane adunate în cartea soldatului Lucian Irimia, erou în războiul altora

Lucian Irimia are 46 de ani și știe că abia atunci când va ieși la pensie se va putea dedica 100 % familiei. În urmă cu 27 de ani devenea militar și de atunci este în slujba țării, participând la misiuni care îi puneau doar viața în pericol, nu și jurământul depus. Face parte din trupele române care s-au retras din Afganistan anul acesta. Nu s-a întors înfrânt, nici învingător, ci mai bogat spiritual. A descoperit scrisul, l-a văzut ca pe un refugiu și a adunat într-o carte șapte povești ale soldaților români care se aflau în misiune pe tărâm minat. Cartea „Șapte povești afgane” este un volum despre veteranii teatrelor de operații, emoții, luptă, dor, motivație, România și familie.

Știa că vrea să fie soldat încă de la 11 ani. Locul în care el a copilărit era un important pol militar din țara noastră. De la admirație a ajuns să lupte ca să intre în sistem. Nu s-a descurajat după primul refuz și a continuat să-și facă loc printre oameni, pentru a ajuta oameni.

Acum este jurnalist militar la Observatorul Militar și face parte din cadrul Brigăzii 15 Mecanizată „Podu Înalt” din Iași. Nu se gândește să se retragă pentru că mai are de ascultat poveștile camarazilor, pe care să le adune într-o nouă carte.

Unde s-a născut Lucian și cu cine a crescut?

În Roman, alături de un frate mai mare cu 8 ani. Suntem doi frați crescuți în Roman, Neamț. Dintre mine și fratele meu, el a fost cel care a învățat mai mult, iar acum este director de multinațională. Eu, în schimb, am știut ce vreau să fac încă de la 11 ani.

Adică să fii soldat?

Până la a fi soldat, pe mine mă interesa cariera militară pe tanc. Romanul era recunoscut ca o mare garnizoană de militari. Lângă blocul unde am stat noi era un bloc plin de militari și îi vedeam des cum mergeau, cum se comportau. Îmi plăcea demnitatea lor, hainele și faptul că erau în slujba țării noastre. Cum am spus, la 11 ani eu știam că vreau să merg la liceul militar și să urmez o carieră în acest domeniu.

Și a urmat admiterea la liceu?

Eu am vrut, regimul nu m-a vrut. În acea perioadă, să fii admis la un asemenea liceu însemna multă investigație în spate. Era un fel de arbore genealogic până la un neam pe care nici măcar nu îl cunoști. Familia mea este curată, așezată, însă un unchi m-a tras în jos și m-a făcut inapt pentru liceul la care visam.

Citește continuarea aici: