Jurnalul Regional Flux de stiri in timp REAL – Moldova, Iasi, Pascani
Înainte de a intra în presa care l-a catapultat în notorietate, Andrei Gheorghe a fost profesor la ţară, într-un sat din Bărăgan. El a predat rusa în anii ’80, la şcoala din Vlădeni, o aşezare de pe malul Dunării, din judeţul Ialomiţa, situată aproape de Feteşti şi de Ţăndărei. Vlădeniul se află vis-a-vis de Hârşova, astfel că sătenii văd seara luminile oraşului de peste Dunăre. Satul a fost colonie penitenciară.
La mijlocul anilor ’80, la Vlădeni era o comunitate de 3.000 locuitori, din care făcea parte gaşca stagiarilor veniţi prin repartiţie la absolvirea facultăţii. Erau ingineri, economişti, profesori, medici. Tinerii specialişti stăteau în locuinţe puse la dispoziţie de Stat: apartamente de bloc sau case de ţară pe care le împărţeau cu colegii.
„Aici era un fel de tabără, dar care nu putea dura la nesfârşit, toţi voiau un trai mai bun, chit că în partea de sat unde stăteau ei erau chiar condiţii bune, ca la oraş, cu canalizare. Construiseră reţeaua deţinuţii, pentru miliţienii de la penitenciar. Mulţi stagiari s-au perindat pe la Vlădeni, de majoritatea nu-şi mai aminteşte nimeni. Dar de Andrei, da. Oamenii îl ţin minte şi fără să fi fost la radio sau TV“, povestesc localnicii.
În 1985, când a apărut Andrei Gheorghe în sat, uliţa a căpătat culoare. „Andruşa“ – cum era alintat – era de atunci „o figură“. Citea mult (noaptea cu lanterna sub pătură să nu-şi deranjeze colegii), era sufletul petrecerilor, vorbea slobod, asculta muzică şi nu se temea să spună verde-n faţă ceea ce gândeşte.
„Lumea îl ştia de nebun, umbla cu o căciulă mare roşie, de vulpe polară, avea blugi, geacă. Era circul şcolii. Arunca în clasă cu catalogul, se urca pe catedră… “, spun oamenii din sat.
„Andruşa era excentricul grupului. Era original, ieşea în evidenţă, voia să fie remarcat. Zăpăcitul, aşa îi spuneau toţi, dar el nu era zăpăcit. Nu se ascundea după cuvinte, spunea în faţă oricui ce-i trecea prin cap – eşti prost, eşti bou, habar nu ai. Pe moment poate te supărai, iar eu îi răspundeam uneori la fel. Apoi îmi dădeam seama că are dreptate să mă taxeze aşa. Era modul lui prin care voia să ne arate nouă, prietenilor, unde greşim. Dar era corect, dăruia mult. Dacă-i cereai haina de pe el, ţi-o dădea. Mi-a dat căciula, blugii lui, geaca. Fără rezerve“, l-a înţeles Antoniu.
Citiți textul integral, deosebit, pe adevarul.ro.
