Românii au suferit, din evul mediu, un decalaj de dezvoltare față de Occidentul european. Acest decalaj, deși mai redus, a persistat până astăzi. În plină epocă industrială, românii abia ieșeau din evul mediu. Cea care a reușit saltul către modernitate a fost o generație de tineri intelectuali.
Ads.
Între România și țările Occidentului european este un decalaj evident, din punct de vedere economic în primul rând. Conform unui studiu al UCLA, România avea în anul 2007, un decalaj de o jumătate de secol față de Occident. Evident, până astăzi, acest decalaj s-a mai redus, dar încă există. Decalajul a început încă din evul mediu și s-a acutizat în secolul al XVII lea. România a ieșit din evul mediu abia pe la mijlocul secolului al XIX lea, perioadă în care Europa se afla în plină era industrială.
Un ev mediu zbuciumat care a împiedicat dezvoltarea Principatelor
În primul rând, Principatele Române, adică Moldova și Valahia au avut un start târziu. În timp ce statele vestice cunoșteau o tradiție medievală și o înflorire în secolul al XIV lea, Moldova și Valahia abia se cristalizau în voievodate independente, de sine stătătoare. Mai apoi, o legislație medievală prost făcută a dus la războaie civile care au dominat secole întregi viața politică a Moldovei și Valahiei. Este vorba despre legea succesiunii la tron. Dacă în occident, la tron urma, regelui defunct, unul dintre fii sau frați, prin prevederi bine reglementate, la români putea să aibă drept la tron oricine susținea că este os domnesc, susținut evident de o partidă boierească sau alta.
Adică puteau emite pretenții inclusiv fiii nelegitimi. Acest lucru a aruncat principatele în lupte interminabile pentru tron. O parte a pretendenților erau dispuși să închine țara oricărei puteri străine care-i ajuta să dobândească tronul. Majoritatea cereau ajutorul turcilor, ungurilor sau polonezilor, marile puteri vecine. În aceste condiții, Moldova și Valahia au rămas țări agare, cu o viață urbană slab dezvoltată față de statele medievale occidentale. Traiul pe marile domenii boierești era de tip autarhic, adică necesarul era produs pe moșii, cu ajutorul țăranilor, a robilor și a propriilor meșteri. Atât Moldova cât și Valahia aveau puține târguri importante. Din punct de vedere cultural, din cauza instabilității politice, în special, a deselor schimbări de domnie, a războaielor pentru putere și a intervenției otomane în special, în principate nu s-au dezvoltat timpuriu școli laice, universități. Singurele școli erau cele din apropierea centrelor ecleziastice.
Este lesne de observat că în perioadele de stabilitate, adică în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, comerțul s-a dezvoltat, mai ales că prin Moldova trecea marele drum comercial de la Marea Neagră către târgurile Poloniei, iar în mănăstiri au apărut mari centre culturale, asemănătoare celor din vestul Europei. Aceste perioade de stabilitate au fost însă rare în istoria medievală a românilor, dominată așa cum am spus de lupte pentru tron și intervenții străine în politica internă. „ O mare parte din forţele vii ale neamului nostru s-au irosit în luptele nenorocite pentru domnie: aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă (…) Fii legitimi și nelegitimi se luptă pentru moștenirea părintească. În dorința lor de a ocupa scaunul domnesc fac apel la străini și li se închină, câteodată chiar la mai mulți în același timp. Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei”, adaugă Constantin C. Giurescu.
Jecmăniți de Înalta Poartă și râvniți de marele țar
Situația s-a acutizat din momentul în care Înalta Poartă a decis să strângă leațul. Adică să intensifice controlul asupra Principatelor Românești, mai ales din cauza problemelor pe care le-au avut cu unii domnitori români. Controlul otoman nu a făcut decât să acutizeze situația cauzată de luptele interne pentru tron și să mărească decalajul față de Occident. Sultanii au realizat că Moldova și Valahia erau mai ușor de gestionat și de exploatat din postura de țări vasale decât ca provincii otomane, pe care trebuiau să le apere și să finanțeze un important aparat de stat. Otomanii au sufocat comerțul românesc și implicit dezvoltarea târgurilor prin monopolul economic impus. Mai precis, din a doua jumătate a secolului al XVI lea, dar cu mai intens începând cu secolul al XVII lea, otomanii impuneau domnitorilor să aprovizioneze mai întâi armatele imperiului și mai apoi cu ce mai rămânea, să facă comerț.
În plus, cereau ca negustorii români să-și vândă mărfurile către piața otomană, la prețuri preferențiale impuse de turci. „Una dintre răspunderile lor era aceea de a-i ajuta pe negustorii otomani şi levantini să cumpere cantităţile necesare de bunuri la cele mai bune preţuri. Preţurile pentru aceste bunuri şi aşadar răsplata ţăranilor, care erau producătorii acestor bogăţii erau mai mici decât ceea ce ar fi obţinut pe piaţa internaţională. Această legătură economică devenise atât de importantă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, încât sultanii au decis să reglementeze strict comerţul principatelor. Suleiman I şi urmaşii lui au interzis astfel exportul anumitor bunuri, îndeosebi vite, oi, grâne, miere şi lemn, în alte ţări până când nevoile imperiale nu erau pe deplin satisfăcute”, arată Keith Hitchins în lucrarea „Scurtă istorie a României”.
Sursa: Adevărul.ro