Jurnalul Regional Flux de stiri in timp REAL – Moldova, Iasi, Pascani
De ce s-a prăbușit URSS? La începutul anului 1991, Uniunea Sovietică era un colos ce domina harta lumii: cea mai întinsă țară, acoperind aproximativ 22,4 milioane de kilometri pătrați – aproape o șesime din uscatul planetei. Populația sa depășea 290 de milioane de suflete, iar între granițele sale coabitau peste 100 de naționalități distincte. Adăugați la aceasta un arsenal nuclear înspăimântător, de zeci de mii de focoase, și o sferă de influență ce se întindea adânc în Europa de Est prin mecanisme precum Pactul de la Varșovia.
Ads.
Și totuși, în decursul aceluiași an, acest imperiu a încetat să mai existe. A identifica o singură cauză pentru un eveniment de o asemenea magnitudine – disoluția unei superputeri globale – este practic imposibil. Însă o rețea complexă de factori interni și externi, interconectați, a contribuit decisiv la prăbușirea URSS.[sursa]
De ce s-a prăbușit URSS: 6 elemente esențiale
#1. Gorbaciov și Cutia Pandorei a reformelor (Factorul Politic)
Când Mihail Gorbaciov a preluat frâiele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în martie 1985, agenda sa internă era clară: resuscitarea economiei sovietice muribunde și simplificarea unei birocrații guvernamentale paralizante. Însă reformele inițiale nu au produs rezultatele scontate, determinându-l să lanseze politicile de Glasnost („deschiderea”) și Perestroika („restructurarea”).
Prima, menită să încurajeze dialogul, a deschis însă larg porțile criticilor la adresa întregului sistem sovietic. Statul a pierdut controlul asupra presei și a spațiului public, iar valul mișcărilor pentru democrație a început să cuprindă întreg blocul sovietic. Perestroika, introducând elemente de piață cvasi-liberă în industriile controlate de stat, a creat un hibrid toxic, combinând ce era mai rău din capitalism și comunism: prețurile au fost liberalizate parțial, dar structurile birocratice vechi au rămas, permițând aparatcikilor să blocheze orice nu le servea intereselor personale.
În final, reformele lui Gorbaciov, cuplate cu abandonarea Doctrinei Brejnev (care justifica intervenția militară în statele socialiste „recalcitrante”), au accelerat implozia imperiului. Până la finele lui 1989, Ungaria își demola gardul de la granița cu Austria, Solidaritatea prelua puterea în Polonia, statele baltice făceau pași decisivi spre independență, iar Zidul Berlinului căzuse. Cortina de Fier se prăbușise, iar sfârșitul Uniunii Sovietice era aproape.
#2. Un gigant cu picioare de lut (Factorul Economic)
Pe hârtie, în anul 1990, economia sovietică era a doua cea mai mare din lume. Realitatea din magazine era însă una a rafturilor goale, a penuriei cronice de bunuri de consum și a tezaurizării la scară largă. Se estimează că piața neagră reprezenta echivalentul a peste 10% din PIB-ul oficial – o economie subterană înfloritoare.
Stagnarea economică măcina țara de ani buni, iar perestroika, departe de a o remedia, a agravat problemele. Majorările salariale nesusținute economic au fost finanțate prin tipărirea de bani, alimentând o spirală inflaționistă. O politică fiscală defectuoasă a lăsat țara vulnerabilă șocurilor externe. Lovitura de grație a venit odată cu prăbușirea prețului petrolului.
În anii ’70-’80, URSS fusese un producător major de petrol și gaze naturale, exporturile asigurând un flux vital de valută forte. Însă căderea dramatică a prețului de la 120 de dolari barilul în 1980 la doar 24 de dolari în martie 1986 a secat această sursă esențială. Deși prețul a mai crescut temporar după invazia Kuweitului de către Irak (august 1990), era prea târziu – colapsul economic al URSS era deja în plină desfășurare.
#3. Armata: o povară grea și un magnet de resurse (Factorul Militar)
O idee larg răspândită este că Moscova a accelerat cheltuielile militare ca reacție la administrația Reagan și la proiecte precum Inițiativa de Apărare Strategică („Războiul Stelelor”). În realitate, bugetul militar sovietic era în creștere constantă cel puțin de la începutul anilor ’70, deși cifrele exacte rămâneau un mister chiar și pentru analiștii occidentali (estimările variau între 10% și 20% din PIB). Chiar și în interiorul URSS, contabilitatea era dificilă, bugetul fiind dispersat între diverse ministere cu interese proprii.
Ceea ce este însă cert este că armata a avut întotdeauna prioritate absolută, indiferent de starea economiei: chiar și când economia stagna, complexul militar-industrial era generos finanțat. Mai mult, armata acapara cele mai bune minți din cercetare și dezvoltare. Inovatorii și potențialii antreprenori care ar fi putut susține tranziția economică visată de Gorbaciov erau direcționați, în schimb, către industria de apărare, privând economia civilă de un potențial vital.
#4. Afganistan: „Vietnamul” sovietic și mormântul imperiului
Dincolo de costurile bugetare, implicarea militară în Afganistan (1979-1989) a fost un cui adânc înfipt în sicriul URSS. Armata Roșie, glorificată pentru rolul din Al Doilea Război Mondial și instrumentul brutal al reprimării revoltelor din Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968), s-a împotmolit într-o regiune cunoscută sinistru drept „Cimitirul Imperiilor”.
Aproape un milion de soldați sovietici au trecut prin acest război de ocupație de un deceniu; circa 15.000 au murit, iar zeci de mii au fost răniți. Peste un milion de afgani, majoritatea civili, au fost uciși, și cel puțin patru milioane au devenit refugiați. Armata care învinsese nazismul se vedea acum umilită de mujahedini înarmați cu rachete americane sol-aer. Cât timp presa a fost controlată, nemulțumirile legate de război au fost înăbușite. Însă glasnost a rupt tăcerea, permițând exprimarea oboselii și frustrării populare.
Armata, poate cel mai puternic bastion conservator împotriva reformelor lui Gorbaciov, s-a trezit slăbită de impasul afgan, pierzând influența necesară pentru a bloca Perestroika. În republicile sovietice, Afgantsy (veteranii conflictului) au început să protesteze împotriva a ceea ce considerau a fi „războiul Moscovei”. Mulți soldați din Asia Centrală se simțeau mai apropiați etnic și religios de afgani decât de ruși.
În republicile europene, ruptura a fost și mai vizibilă: demonstrații anti-război au izbucnit în Ucraina, iar în statele baltice, războiul din Afganistan a fost văzut ca o paralelă a propriei ocupații sovietice, alimentând mișcările secesioniste ce au culminat cu declarațiile de independență din 1990, lăsate în mare parte necontestate de o Moscovă slăbită.
#5. Setea de schimbare și prăbușirea încrederii (Factorul Social)
Pe 31 ianuarie 1990, McDonald’s deschidea primul său restaurant la Moscova. Imaginea arcadelor aurii din Piața Pușkin părea un triumf simbolic al capitalismului occidental, iar moscoviții stăteau la cozi uriașe pentru a gusta un Big Mac. Dar astfel de cozi nu erau neobișnuite în ultimii ani ai URSS; la fel se stătea și pentru a cumpăra edițiile de dimineață ale ziarelor liberale proaspăt eliberate de cenzură.
Glasnost adusese un suflu proaspăt de idei, concepte și experiențe noi, iar cetățenii sovietici erau avizi să le exploreze – fie că devorau eseuri despre democrație, fie că experimentau economia de piață prin fast-food. Încă din anul 1984, Eduard Șevardnadze, viitor ministru de externe, îi mărturisea lui Gorbaciov: „Totul este putred. Trebuie schimbat.” Sentimentul era larg răspândit. Publicul era scârbit de corupția endemică a statului sovietic. Intenția lui Gorbaciov cu Glasnost și Perestroika fusese o transformare a spiritului sovietic, un nou contract social între regim și popor. Consilierul său principal, Aleksandr Iakovlev, descria provocarea: „Problema principală astăzi nu este doar economia… Esența problemei stă în sistemul politic… și în relația sa cu omul.” În final, tensiunea dintre cetățenii care își descopereau vocea și un stat sovietic cu credibilitatea ruinată a devenit insurmontabilă. O tentativă disperată de lovitură de stat a conservatorilor comuniști în august 1991 nu a făcut decât să dea lovitura de grație Uniunii Sovietice.
#6. Cernobîl: accidentul nuclear care a iradiat încrederea (Factorul Nuclear)
Pe parcursul Războiului Rece, URSS și SUA au balansat pe muchia distrugerii nucleare reciproce. Puțini și-ar fi imaginat însă că prăbușirea Uniunii Sovietice va fi grăbită de un accident la o centrală nucleară civilă.
Gorbaciov era la putere de puțin peste un an când, pe 26 aprilie 1986, reactorul Unității 4 de la Cernobîl, în apropiere de Prîpiat (azi în Ucraina), a explodat. Explozia și incendiile care au urmat au eliberat în atmosferă o cantitate de radiații de peste 400 de ori mai mare decât bomba de la Hiroshima. Răspunsul oficial la catastrofă a devenit testul suprem pentru doctrina Glasnost. Și a eșuat lamentabil.
Oficialii de partid s-au grăbit să mușamalizeze gravitatea dezastrului, ordonând chiar ca paradele de 1 Mai din zonele afectate să aibă loc conform planului, în ciuda riscului radioactiv cunoscut. Informațiile occidentale despre nivelurile periculoase de radiații purtate de vânt au fost respinse ca propagandă și „bârfe”, în timp ce aparatcikii confiscau discret contoarele Geiger din școli. Deși scurgerile au fost oprite pe 4 mai, Gorbaciov a adresat publicului o declarație oficială abia pe 14 mai, la 18 zile de la dezastru, numind Cernobîlul o „nenorocire” și criticând presa occidentală pentru o „campanie extrem de imorală” de „minciuni răuvoitoare”.
Pe măsură ce timpul trecea, propaganda oficială contrasta flagrant cu experiența directă a oamenilor din zonele contaminate, care sufereau efectele fizice ale iradierii. Orice urmă de încredere în sistemul sovietic fusese spulberată. Decenii mai târziu, Gorbaciov însuși avea să declare, reflectând asupra evenimentelor: „Poate chiar mai mult decât lansarea Perestroikăi de către mine, [Cernobîl] a fost cauza reală a prăbușirii Uniunii Sovietice cinci ani mai târziu.”
Mai multe pe Descoperiri.ro
