Ceea ce dă consistență romanului Inocenţii al Ioanei Pârvulescu nu este doar labirintul mnemonic așternut ca un covor persan în fața noastră, ci și imensul nor atomic al istoriei amenințătoare, ca o ploaie acidă și corozivă.
Efectul lecturii romanului Inocenții este articularea în jurul nostru a unui halou fotografic, o succesiune de imagini vii în formă inelar-centripetă, care îți dau strania senzație de autenticitate a prezentului, cu toate că nu (sau nu doar!) despre el este vorba în povestea Ioanei Pârvulescu. Inocenții nu este nici un roman despre copilăria trecută, scoasă din lada cu amintiri, din pliurile memoriei noastre afective și resuscitată de abila pană a prozatoarei, de abilitatea ei de a însufleți corpusuri inerte. Nu este nici măcar nostalgica trăire a maturității în funcție de calibrările și presetările inocentei Copilării, într-un burg uitat și dispărut (sau nu!?), la picioarele vreunui munte vrăjit (sau nu!?), zgârie-norul „din New Yorkul nostru plin de aventură“, pe o stradă paradisiacă, într-o casă vie, de unde nici gând să mai poți pleca nestigmatizat. Vrăjirea imagistică în halouri pe care ne-o propune Ioana Pârvulescu în Inocenții are legătură cu sensul dintotdeauna al poveștii, acela de a preface prezentul lecturii într-un timp fără timp, într-un loc fără loc, într-o lume fără lume. Aspațialitatea și atemporalitatea sunt câteva dintre efectele vrăjitoriei acestei povești fermecate și fermecătoare, care ne amintește că se succed în noi timpuri și spații care, dacă sunt privite cu o anumită pricepere sau nepricepere, de ce nu, pot să ne argumenteze efectul literaturii și, astfel, nobila sa utilitate.
„Lumea strâmbă“, în care „cei mai mulți dintre oameni rămân prizonieri“poate fi îndreptată aici doar prin SIL, adică prin „Societatea [de] Îndreptat Lumea“, deci prin eforturile perseverente ale prozatoarei, care dă sens, articulând, vrăjind și dezvrăjind imaginile, brusc devenite vizibile, accesibile, plauzibile. Imaginile au funcția curativă de a reveni la poveste ca la o regăsire și o găsire permanentă a Sinelui disipat altfel în prezentul prea plin de efecte previzibile, caustice, amenințătoare.
Acesta este unul dintre secretele autoarei Inocenților, nu doar „Secretul Anticarului“, din capitolul omonim, poate unul dintre tâlcurile romanului regăsindu-se chiar în această misterioasă parte. Vraja legării scriitorului „de carte“ și a cărții „de cititori“ are ceva din funcția magică a scrisului de a crea o lume alternativă, de a oferi o soluție la vidul imaginilor moarte care ne contaminează. Imaginea este asemănătoare cu cea a caselor de pe strada „Sfântu Ioan“, după cum ne zice Memoria, sau Maiakovski, după cum o contrazice Istoria. De altfel, aceasta este una dintre luptele câștigate mereu de memoria însuflețită, care ne face astfel martori ai întâmplărilor, ochi discreți ai casei de pe strada „Sfântu Ioan“. Este o casă care „adunase istorie“, adică „povești de viață și de moarte“, istorii personale care dau consistență zidurilor care se umplu astfel de trăit. În felul acesta, istoria mică învinge istoria mare, care până acum „nu menaja pe nimeni“, venind „neinvitată la masă“, năvălind peste oameni precum apele învolburate și înspăimântătoare ale râului de pe Valea Hornului. Istoria mică devine dominantă și atemporală, poveștile-istorii fiind esența dăinuirii, armele nevăzute al ființei în fața timpului, podul imaginar al inocenței peste istoria rămasă deseori perplexă de învolburarea pură a vieții. Masa narativă care circumscrie universul inocenței mi-a amintit cumva de casele lui Egon Schiele, cunoscut din păcate prea puțin ca peisagist și mai mult ca portretist. Sunt casele animate care apar și dispar din tablou în funcție de unghiul privirii, amestecate, eclectice, cu caturi dezordonate, cu ferestre și pereți strâmbi, dar care zâmbesc într-un anumit fel, nostalgic, familiar, familial, cu o anumită convivialitate secretă, doar de inocenți înțeleasă. Mi-au mai amintit și de casa muzicală a Unchiului din filmul lui Jacques Tati, în care labirintul arhitectural cere curiozitatea și, mai ales, inocența copiilor pentru a fi pătruns. El se relevă finalmente ca un labirint al vârstelor, care, odată rezolvat, promite trăirea lor simultană. Este o casă semiotică, atât de vie pe cât sunt de vii oamenii care o locuiesc, o casă cu „memorie și conștiință“, care te leagă și te scoate din vârtejul halucinant al timpului.
Romanul este astfel unul al traseurilor inocenților principali, Dina, Doru, Matei și Ana, alături de ceilalți inocenți, din plan secund, Cici, Mari, Ică, Livi „și încă vreo câțiva copii“, în Paradisul sensurilor Copilăriei: în casa însuflețită, în universul bibliotecarului, pe strada Maiakovsky, pe Tâmpa vrăjită, în Bucegi, la ARO, pe Valea Hornului, la mare etc. Universul copilăriei are și coordonatele unei lumi reale, în care se amestecă Biografia, ca semn al trecutului unei vârste, cu Istoria, ca stigmat al timpului dominator. Așadar, ceea ce dă consistență romanului nu este doar labirintul mnemonic așternut ca un covor persan în fața noastră, ci și imensul nor atomic al istoriei amenințătoare, ca o ploaie acidă și corozivă.
Prin aceste trasee întortocheate printre oameni și case, redescoperim ca într-un puzzle prezentul nostru, ascuns în gesturile mărunte, în iubirile candide, în prieteniile fericite, printre lucruri și animale sincere, joaca vârstei inocente, jocurile adulților, cărți și hărți, cutii cu secrete, povești despre ființe, locuri și obiecte. Efectul lecturii este articularea treptată a celui de-al cincilea inocent sau, cel puțin, al educării ochiului cititorului, „mon semblable, mon frère“, adică acel mon inocent, ascuns și el printre cuvinte, printre obiectele domestice sau în pereții casei, precum iluzorii cocoșei de aur. Fața de atunci a Anei, una dintre proiecțiile narative ale autoarei noastre, devine treptat fața cititorului în casa lecturii, „ca luna plină, ochi rotunzi, negri, și mă țineam după ei fără să pricep nimic“.
Pactul inocenței, în cazul romanului Ioanei Pârvulescu, este un mult mai complex pact al înțelegerii prezentului în funcție de o vârstă ascunsă în noi. Este un pact al re-vrăjirii, dar de un Oz care își dublează bogata experiență a copilăriei cu abila țesere a poveștii ca o borgesiană grădină a istoriilor inocente care se bifurcă într-un labirint care se reformează mereu, deci este fără putință de dezlegare. Imunitatea copiilor, atât în fața unor formule magice, precum „Abracadabra!“ sau „Sesam, deschide-te!“, cât și în fața crizelor adulților, mai ales atunci când acestea țin de dragoste, spre exemplu, amestecând în ele moartea, politica sau banii, este o altă sursă a inocenței. Admirația copiilor față de Gyuri, fratele mamei-mari și al lui Tanti, care amintea de figura și spiritul anticarului, se adeverește ca o încercare de înțelegere a inocenței. Astfel, „copiii, cu totul imuni la vrajă și la formulele magice de tip dragoste, sunt atât de fericiți, chiar dacă, aș spune eu, încă neterminați“. Inocența este de fapt vârsta fără timp a celor „fericiți și neterminați“, adică într-o mișcare sufletească perpetuă, o predispoziție permanentă la perplexitatea sensurilor: totul îi miră, totul îi perplexează și îi înfiorează ca la un etern început.
Fiorul în fața unor sensuri neprevăzute, ieșite în calea copiilor precum bestiarul animalier de pe Tâmpa, Bucegi sau Valea Hornului, vine ca o semnificație subtilă a întrepătrunderii lumilor, a bifurcării halourilor. Istoria vârtejurilor Dunării din „povestea lui tata“ și a strategiei de salvare este o profundă alegorie a vieții. A te lăsa în voia puterii nețărmurite a vârtejului până la fund, adică până acolo unde poți ieși cu ușurință, vârtejul nemaiavând suficientă putere, iată miza vieții și rostul ultim al apelului permanent la inocența salvatoare. Memoria inocenței și, implicit, retrăirea ei concomitentă cu orice vârstă presupun ca „în apele dezlănțuite ale vieții, să nu dau din mâini inutil, să mă las dusă de vârtej la fund și-apoi să fac mișcarea laterală care să mă scoată din cercul nefast“.
Casa veselă sau în doliu, intrată „plină de defecte în familie“, oameni prinși sau desprinși în/din vâltoarea timpurilor, povești cu mirări simple, dar nu naive și cu călătorii centrifuge, copilării pline de sens desprinse dintr-o vârstă interioară exuberantă, iată ingredientele care compun poțiunea narativă a Ioanei Pârvulescu. Povestea ei este precum casa de pe strada Paradisului copilăriei, adică „mereu proaspătă și atrăgătoare, un loc de explorat, fără cusur, fără margini și fără moarte“.