Regiunea din România care se sălbăticește în ritm alert. Satele dispar unul câte unul și sunt înghițite de pădure

Locul celor mai mari mine de fier din România își pierde treptat așezările, în ciuda unor investiții menite să le facă mai accesibile. Vorbim de Munții Poiana Ruscă, unde oamenii își părăsesc satele, care se îndreaptă spre dispariție, în timp ce natura sălbatică își recapătă teritoriul.

Ads

Regiuni întinse din Munții Poiana Ruscă redevin sălbatice, la două secole după apariția celor mai multe dintre așezările acestora.

Vechiul ținut al pădurenilor, cu sate mici, închegate pe dealuri ori înșirate în văile abrupte ale unor pârâuri, a avut o perioadă de înflorire la începutul secolului XX, când era populat de mii de familii, însă în ultimele decenii s-a depopulat rapid.

Pădurea a înghițit rămășițele mai multor localități, în timp ce alte așezări, dar și fostele centre industriale, sunt și ele ocupate treptat de natură. Unii dintre cei rămași în sate cele mai mici ale regiunii cred că, în următoarele decenii, doar pădurile vor mai rămâne aici.

Bogățiile din Munții Poiana Ruscă, exploatate în Antichitate

Munții Poiana Ruscă ocupă peste 2.500 de kilometri pătrați în vestul României, fiind o punte de legătură, în lanțul Carpatic, între Apuseni și Carpații Meridionali. Sunt bogați în resurse naturale, iar cele mai înalte culmi ale lor (Padeșul, Păulișul și Rusca) nu depășesc 1.400 de metri.

Masivul este străbătut de văi adânci, iar plaiurile, deși întinse și netede, sunt despărțite adesea de pante abrupte. Astfel, comunitățile așezate aici de-a lungul timpului au fost puține ca număr și izolate față de magistralele de comunicație ale României.

Primele așezări care au lăsat vestigii istoricedatează din datează din secolul al doilea, când ținutul „rustic” – toponimul care dă numele masivului – aflat în afara centrului urban Sarmizegetusa a devenit unul dintre districtele miniere importante ale Daciei Romane.

Așezări montane au existat aici și în perioada medievală, însă până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când exploatările miniere au intrat în epoca lor modernă, cea mai mare parte a ținutului rămăsese acoperit de păduri seculare, aproape neatinse.

Noile sate apărute în jurul minelor de fier, al carierelor sau al exploatărilor forestiere au fost aproape lipsite de tradiția agriculturii, din cauza solurilor subțiri și stâncoase. Dezvoltarea lor a fost îngreunată de clima aspră și de resursele de apă reduse de pe culmi. În schimb, pădurea a reprezentat marea comoară a zonei montane, din care o mare parte a primit numele de „Ținutul Pădurenilor”.

15.000 de oameni pe 2.500 de kilometri pătrați

La începutul secolului trecut, Munții Poiana Ruscă era locuiți de aproape 30.000 de oameni și erau considerați chiar suprapopulați în raport cu condițiile de relief. Cuprindeau peste 100 de localități din Hunedoara, Timiș și Caraș-Severin, unele înființate în jurul minelor de fier, plumb și argint, altele în apropierea carierelor de piatră, talc și marmură ori a unor uzine și topitorii.

Continuarea pe Adevarul.ro